Bucharest

Asemenea unui muribund, unui suflet care trece prin toate caznele iadului înainte de a-şi găsi sfârşitul, sau dimpotrivă, de a-şi reveni miraculos la viaţă, întocmai şi unele aşezări omeneşti trec în decursul istoriei prin momente cumplite, suferă, ajung în pragul colapsului după care, dispar întru eternitate sau găsesc resurse nebănuite de a reînvia. Istorisirile despre gloria şi prăbuşirea oraşelor, despre erele de înflorire şi cele de decădere fascinează şi oripilează totodată prin dramatismul lor. Viitorul unui oraş după o astfel de perioadă neagră depinde în mare parte de cei pe care-i adăposteşte. Puterea, educaţia, respectul şi mentalitatea acestora fac în general diferenţa. Sunt oraşe care au renăscut din propria cenuşă, atunci când totul părea iremediabil pierdut. Dintr-un morman de ruine ce-şi înălţau golaşe şi fumegânde zidurile spre cer, dintr-o masă amorfă de carne arsă, dărâmături şi rămăşiţe împrăştiate în patru zări, cu puţina populaţie rămasă în viaţă într-o stare fizică şi morală deplorabilă, Dresda, Berlin, Varşovia, Hiroshima şi Nagasaki (exemplele clasice din cel de-al doilea război mondial) au găsit resursele necesare pentru a se pune pe picioare şi mai mult, de a prospera peste doar câteva zeci de ani de la iminenta lor dispariţie. Dacă exemplele de acum 60 de ani poate par rupte dintr-o altă lume sau dacă se va marşa pe ideea - corectă, de altfel - că reconstrucţia lor nu putea fi posibilă fără imensul capital extern investit în ele, atunci avem la îndemână nenumărate exemple din recentele războaie ce-au răvăşit fosta Iugoslavie. În 1995, când ostilităţile au încetat oficial, o bună parte a Croaţiei şi toată Bosnia - Herzegovina erau la pământ. Refugiaţi, boli, foamete, oraşe distruse din temelii, o populaţie civilă ajunsă la capătul puterilor. Cine şi-ar fi imaginat că la mijlocul anilor 2000 Croaţia va ajunge a 13-a destinaţie turistică mondială cu peste 20 de milioane de turişti anual, sau că Bosnia va avea cea mai mare creştere a numărului de turişti în ultimii 15 ani din întreaga lume? În copilăria noastră, timp de aproape patru ani toate ştirile externe începeau cu relatări despre Iugoslavia, zilnic ne erau "servite" imagini terifiante din Sarajevo, masacre, morţi, iar numele Ratko Mladic şi Radovan Karadzic fuseseră auzite măcar odată chiar şi de către ciobanii din creierii munţilor, ce mai contează că bieţii ciobani credeau că cei doi sunt atacanţi la Partizan Belgrad? Actualmente Sarajevo este un oraş care cel puţin la suprafaţă şi-a revenit complet. Majoritatea clădirilor distruse - aproape întreg oraşul - au fost reparate, au aparut pensiuni, hosteluri, viaţa a reintrat pe cât posibil în normal. Deşi în continuare peisajul etnic şi religios al oraşului este foarte variat, sârbii, bosniacii şi croaţii au trecut măcar parţial peste toate diferenţele care i-au împins în vâltoarea războiului şi şi-au unit forţele pentru a-şi reconstrui oraşul. Un etnic sârb declara în timpul războiului că înainte de a fi sârb este locuitor al oraşului Sarajevo. Atunci când podul vechi din Mostar, aflat în patrimoniul UNESCO, s-a prăbuşit în apele învolburate ale Neretvei sub violenţa tirului de focuri şi obuze, viaţa întregului oraş s-a oprit în loc. După toate suferinţele pricinuite de război, acest micuţ oraş - muzeu îşi pierduse şi simbolul, emblema după care era recunoscut peste mări şi ţări. În 2004, Stari Most, celebrul pod din oraşul bosniac a fost reconstruit în forma iniţială, deasemenea, întreg centrul vechi, ce adăposteşte printre cele mai de preţ valori ale arhitecturii otomane în Europa, a fost renovat, turismul redevenind după mai bine de un deceniu, ceea ce fusese odinioară. Exemplele ar putea continua, Dubrovnikul, "Perla Adriaticii" cum mai este supranumit, având un destin asemănător. În timpul asediului din 1991-1992, din cele 824 de cladiri istorice, au fost avariate sau atinse de măcar un proiectil 563. După numai opt ani de la acest moment crucial din viaţa oraşului, Dubrovnikul era renovat în întregime cu un substanţial ajutor extern, devenind principala atracţie turistică a Croaţiei. Marele merit al celor ce s-au ocupat de reconstrucţie este că au vrut şi au reuşit să folosească optim banii primiţi din exterior, şi nu cum se obişnuieşte pe tărâmurile mioritice. Şi Bucureştiul a trăit drama sa - căci aici trebuia să ajungem - din păcate coşmarul cultural şi social trăit de capitală a fost provocat din interior, nu de cine ştie ce invadatori sălbatici sau de vreun regim extern barbar,ci în purul stil românesc, de însuşi cel mai de seamă fiu al poporului, de măreţul ctitor, de cel mai cârpaci dintre cizmarii naţiunii. Genocidul cultural trăit în ultimii ani ai comunismului autohton de către Bucureşti a fost cu adevărat monstruos. Dar după cum am văzut, sunt nenumărate exemple de oraşe ce au trecut prin momente delicate. Diferenţa ar fi că spre deosebire de acestea, povestea Bucureştiului nu are acelaşi deznodământ fericit, nu are un "happy end" tipic hollywoodian. Povestea continuă, personajele s-au schimbat, timpurile la fel, iar Bucureştiul este în continuare schingiuit sistematic. După demolările dictate de arătătorul "Marelui Cârmaci" de la finele anilor 80, evenimentele din 1989 au găsit un oraş a cărui personalitate fusese furată, un oraş pângărit şi dezmoştenit. În locul bisericilor abuziv dărâmate şi a cartierelor ce odinioară adăposteau străduţe înguste străjuite de vile acoperite cu iederă sau de prăvălii de epocă, au apărut hâdele cartiere muncitoreşti, claustrofobele blocuri "cutie de chibrit" şi giganţii industriali ce ar putea polua şi veşteji întreaga padure ecuatorială. Odată cu blestemul abătut asupra oraşului, acesta şi-a pierdut şi statutul de "Mic Paris", devenind un imens şantier, şlagărul "Macarale" fiind elocvent în acest sens. Totul devenise cenuşiu, similitudinea dintre aspectul oraşului şi cea a locuitorilor săi fiind frapantă. Dar iată că înainte ca totul să fie pierdut, ca "Circurile Foamei" să împânzească oraşul şi clădirile istorice să fie făcute una cu pământul (cu pământul patriei, bineînţeles), a venit izbăvitor anul 1990 şi totul părea la prima vedere să se îndrepte către un "happy end". Oraşul îşi va recăpăta statutul pierdut, va redeveni un nume respectat în lumea civilizată, vesticii vor murmura a admiraţie la auzul cuvântului "Bucharest". Primul semnal că lucrurile vor sta altfel a venit curând, în iunie 1990, când mii de ortaci, o adevărată eclipsă de soare abătută ad-hoc asupra centrului capitalei, au "redecorat" oraşul.

Dacă în ceea ce priveşte cartierele muncitoreşti nu mai era nimic de făcut, răul fiind prea mare, în schimb, dacă s-ar fi dorit acest lucru, zonele istorice ale Bucureştiului ar fi putut redeveni ceea ce au fost în perioada interbelică. Lăsate sistematic în paragină de regimul comunist, clădirile vechi ce nu intrau în planul de urbanizare aberant gândit (sau prea puţin gândit) de arhitecţii socialismului ştiinţific - au fost abandonate şi de noile regime postdecembriste sau au căzut pradă unor interese imobiliare prea subtile pentru noi, muritorii de rând. Nenumărate clădiri vechi din inima capitalei sunt într-o stare jalnică. Nucleul centrului vechi stă să cadă, doar munţii de mizerie şi gunoaie mai ţinându-l în picioare. Clădiri precum celebrul Hotel Cişmigiu sau fosta casă a lui B.P Haşdeu din apropierea pieţei Kogălniceanu, monumente istorice, clădiri cu multă personalitate sunt cu un picior în groapă. Sute de alte edificii în principal din zona centrală a capitalei sunt în pericol de prăbuşire, zonele Lizeanu sau Griviţei fiind cele mai bune exemple. Mai nou, în secolul abia început, oraşul este din ce în ce mai sufocat de clădiri de birouri construite haotic, fără urmă de gust, giganţi de sticlă plasaţi în zone în care nu se încadrează deloc în stilul arhitectonic existent şi nici cu atmosfera şi peisajul înconjurător (exemple: BCR-ul din spatele CEC-ului, blocul turn din Piaţa Charles de Gaulle etc).

Monumentelor istorice nu li se dă nici o şansă, Curtea Veche este lăsată să moară - interiorul său fiind un veritabil şantier fără cap şi coadă, un pericol pentru vizitatori, scânduri, lemne şi fiare fiind lăsate numai cât să nu le vezi şi să-ţi rupi gâtul în ele. Biserica Armenească şi Catedrala Sfântul Iosif au fost învecinate abuziv cu zgârie nori în care îşi desfăşoară activităţile noii roboţei capitalişti, variantele moderne ale unchiaşilor lor ce în urmă cu peste două decenii umpleau fabricile şi uzinele. Nu trebuie să fii catolic sau să-ţi curgă sânge armenesc prin vene ca să îţi fie lehamite şi ruşine în acelaşi timp că la aproape douăzeci de ani de când am reintrat teoretic în rândul lumii, aceste abuzuri la adresa bunului simţ continuă nestingherite.

Din 1945, fără întrerupere, Bucureştiul agonizează. Nu este supus pieirii dintr-o lovitură precum a fost Hiroshima dar este sistematic înţepat cu baioneta, sâcâit, lovit, batjocorit şi scuipat în ochi. Dacă în epoca cea mai neagră din istoria sa, "arătătorul" atotputernic al groparului naţiunii l-a scufundat în beznă şi-n mocirlă, în ultimele două decenii dezinteresul, răutatea, lipsa de coeziune a societăţii civile şi lipsa de educaţie generalizată sunt principalele motive care au dus la deruta acestui oraş, odinioară unanim apreciat şi respectat în lume. Deşi a trecut printr-o multitudine de ameninţări, indiferent dacă a fost sub ocupaţie fascistă sau a trecut prin urgia comunistă, Praga a rămas în continuare "Oraşul de Aur". Nimeni nu şi-a permis să-i pângărească măreţia şi frumuseţea. Dacă cehii ar fi fost români iar Praga situată în Bărăgan probabil că în locul castelului Hradcany acum ar fi tronat impunătoare Casa Poporului.