Poveste de seară

S-au împlinit zilele acestea 19 ani de când Bucureştiul a primit una dintre cele mai spectaculoase vizite din istoria recentă.Nu e vorba nici despre Placido Domingo, nici despre Michael Jackson, cu atât mai puţin despre Marco Van Basten. Şi nu, Clinton a fost în '97, deci nu s-au împlinit atâţia ani nici de când a venit dânsul. Dar să nu ne grăbim, să începem cu începutul... se făcea că bucureştenii se cam săturaseră până peste cap de comunism şi fuseseră suficient de vigilenţi şi inteligenţi încât să nu creadă în democraţia originală propusă de tovarăşul ion iliescu şi de al său f.s.n. Aşa că au ales să protesteze. Şi nu câţiva golani, ci peste o sută de mii. Şi nu de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, ci zilnic timp de peste o lună. Am două regrete în viaţa asta: că nu am prins măcar cinci minute de Woodstock şi că eram prea mic pentru a putea fi şi eu "golan" la Universitate, chiar şi pentru o seară. Şi dânşii au protestat paşnic împotriva noului-vechi regim, majoritatea retrăgându-se la casele lor dupa alegerile "libere" dintr-o frumoasă zi de mai. Majoritatea, dar nu toţi. Aşa că, din spirit civic, văzând cum hoardele de fascişti cu ochelari, cu bărbi şi cu cămăşi verzi au distrus în data de 13 iunie (zi cu ghinion) capitala frumoasei noastre ţări şi au incendiat autobuzele Miliţiei, circa 20.000 de ortaci şi-au luat inimile în dinţi (cei ce mai aveau, celorlalţi li le-au luat colegii de şuţ) şi au pornit cu câteva trenuri de persoane spre bucureşti cu intenţia de a reface spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional, grav avariat de corturile unor nomazi aflaţi în trecere pe acolo. Eh, într-adevăr poate nu era chiar atât de mult de muncă, poate că ar fi făcut faţă cu brio provocării şi mai puţini mineri, cam o sută să zicem, dar ar fi fost şi păcat ca ceilalţi să nu fi participat la această excursie de grup. Şi în plus, când ar mai fi avut ei ocazia să meargă cu intercity petroşani-bucureşti? Ceilalţi în acest răstimp ar fi putut spre exemplu să se mai culturalizeze, să mai viziteze unele obiective turistice din care spicuim: facultatea de arhitectura, universitatea bucureşti şi de ce nu şi sediile partidelor istorice, doar sunt situate în clădiri cu siluete îndrăzneţe, aşa cum nu poţi vedea în Uricani spre exemplu. Toate acestea spre surprinderea tovarăşului Iliescu şi a acoliţilor săi, care au avut parte în dimineaţa zilei de 14 iunie de o surpriză de proporţii. După ce că şi asa era sărăcie, asta mai lipsea acum, 20.000 de guri în plus de hrănit. Dar nu erau numai guri, la fiecare gură revenea şi o rangă sau măcar o lopată, pentru treburile mai uşoare. Cum românul este din cele mai vechi timpuri ospitalier, iar tovarăşul cu pricina e un bun român, nu putea să trimită bieţii oameni acasă, mai ales după un drum istovitor cu trenul. Aşa că i-a primit cum se cuvine şi, fiind foarte ocupat cu organizarea unei petreceri în aer liber cu ocazia solstiţiului de vară ce bătea la uşă, a desemnat o mână de oameni sa-i conducă pe creştinii extenuaţi de drum şi de căldură până la fântâna de la Universitate, să se mai răcorească puţin (aşa cum or crede ei de cuviinţă, în simplitatea lor). Şi, dacă întâmplător pe drum se mai găsesc alte treburi de făcut, să nu ezite să îşi lase spiritul muncitoresc să iasă la suprafaţă, mai ales că tot au cărat după dânşii ditamai lopeţile, şi în plus, se ştie, lor le place să muncească, nu să...lenevească. A fost printre cele mai frumoase zile din viaţa dânşilor: au muncit pe rupte, încă şi mai mult, şi-au depăşit norma ar spune vocile răutăcioase. Tot ce le-a poftit sufletul au putut face în acea zi: au vizitat o sumedenie de locuri, au facut curăţenie în tot oraşul, au cântat, au dansat, ba chiar s-au şi distrat aruncând trecătorii extenuaţi de căldură în fântână, spre deliciul acestora care le-au mulţumit călduros. Masa au servit-o în Facultatea de Geologie, iar ca suveniruri au primit în dar o colecţie de flori de mină, pentru a le aduce aminte de această excursie, dar şi pentru a compara aceste flori cu cele pe care le găsesc dumnealor în minele din Valea Jiului. După ce au fraternizat cu intelectualii dornici sa-i cunoască personal pe cei ce muncesc în timp ce ei doar gândesc la cai verzi pe pereţi, după ce s-au făcut nenumărate schimburi de amabilităţi, ortacii au fost invitaţi la un curs de arhitectură futuristă ţinut de câţiva emeriţi profesori, invitaţie bineînţeles acceptată de curioşii oameni ai muncii. Încă o piesă de teatru în premieră la TNB, o vizită scurtă dar plină de învăţăminte (politice) la sediile p.n.l şi p.n.ţ.c.d şi uite cum s-a dus ziua. A doua zi dimineaţă, cu pregătirile pe sfârşite pentru petrecerea de solstiţiu, tovarăşul Iliescu i-a invitat personal pe oaspeţi la un dineu-monstru la Pavilionul Romexpo, acolo unde le-a şi mulţumit acestora pentru vizita făcută, pentru interesul arătat în găsirea unor soluţii de înfrumuseţare a bucureştilor si i-a asigurat că va mai apela la serviciile domniilor lor, atât la bine, cât mai ales, la greu...şi s-a ţinut de promisiune, a apelat la ei la greu... Singurul regret al ortacilor a fost că nu au putut intra în posesia marelui premiu pus în joc şi anume trofeul (lui) Marian Munteanu. Sper că v-a plăcut povestea din seara aceasta şi în încheiere vă propun să urmărim un filmuleţ, pentru a putea adormi mai uşor, fără să ne mai complicăm cu nilfan sau fenobarbital: http://www.youtube.com/watch?v=b-zD-fUsXa8&feature=channel. Noroc bun!

Un vis de copil

Sunt lucruri în viaţă care trebuie făcute la momentul oportun. De cele mai multe ori ratăm clipa sau perioada, iar acele dorinţe arzătoare îşi pierd din consistenţă odată cu scurgerea timpului. Indiferent la ce ne referim, cele mai frumoase momente din existenţa omului sunt cele ce s-au petrecut când trebuia. Contează mult mai mult "când" decât "ce", "cum" sau "de ce". Atunci când ţi se împlineşte un vis, aproape imperceptibil simţi cum ochii ţi se umezesc şi pământul îţi fuge de sub picioare. Nu ai control asupra ta, dar nici nu-ţi doreşti. Te simţi împlinit, eliberat, liniştit, sunt momente în care timpul se opreşte. Ziua în care am ajuns la Sarajevo va rămâne veşnic în mintea mea. Luni de zile m-a obsedat ideea că "vreau aici". Să calc prin locurile care mi-au marcat copilăria, pe străzile pe care le-am văzut de atâtea ori pline de cadavre, pe dealurile de unde mereu ieşea fum şi se auzeau explozii. Copiilor, spre deosebire de adulţi, li se întipăresc foarte uşor în minte imagini, senzaţii, impresii dintr-o anumită perioadă. Mie mi-a rămas întipărit oraşul ăsta pe care îl vedeam seară de seară la televizor în timp ce mâncam. N-am înţeles nici o clipă cine cu cine se împuşcă şi mai ales de ce, dar ştiam încă de atunci că vreau să-l văd cu ochii mei în ziua în care şi aici viaţa va însemna ceva. Un bulevard larg, cu tramvaie deraiate de pe linii, ruginite, îngrămădite unele în altele, flancate de carcase ce odată au fost maşini. Un soare cu dinţi, o senzaţie apăsătoare de frig şi de pustiu. Oameni desfiguraţi de frică şi oboseală. Disperare. Karadzic şi Mladic pe un deal, ambii scrutând depărtările cu binocluri. O clădire mare în flăcări. Atât mai ţin minte de atunci. Anii au trecut şi imaginile s-au depozitat undeva, neştiute şi uitate. Dar cum timpul le aşază pe toate, ele au revenit la suprafaţă. Am citit, am văzut documentare nenumărate, am căzut cu capul pe tastatură în timp ce căutam poze din Sarajevo de azi şi de atunci. Mi-am adus aminte ce gândeam ca şi copil. Am realizat că am avut o copilărie lipsită de griji. Alţi copii nu au avut. Ştiam că trebuie să ajung acolo, senzaţie devenită obsesie. A fost cea mai personală experienţă. Nu am fost singur, dar adesea "evadam" din prezent şi mă trezeam în vremurile tulburi ale războiului. Ce bine că a trecut. Poate că nu se va mai repeta, deşi ar fi atipic pentru modul în care omenirea ştie să înveţe din trecut. Traumele încă se vad la tot pasul, se simt. Stau şi admir oraşul de acolo de unde Karadzic se uita cu binoclul. Sarajevo este la picioarele mele, visul s-a transpus în realitate. Este copleşitor. Mă simt parte din istorie. Mi-e ruşine de aceste vorbe mari, dar asta simt. De fapt, totul este atât de simplu: stăm la mâna timpului. El ne aruncă în abisuri, el ne înalţă pe culmi. Ne aruncă după bunul său plac din Groapa Marianelor până pe Everest. Secretul e să suspendăm timpul atunci când suntem pe culmi. Şi nimic nu te înalţă mai sus decât un vis devenit realitate.