Un vis de copil

Sunt lucruri în viaţă care trebuie făcute la momentul oportun. De cele mai multe ori ratăm clipa sau perioada, iar acele dorinţe arzătoare îşi pierd din consistenţă odată cu scurgerea timpului. Indiferent la ce ne referim, cele mai frumoase momente din existenţa omului sunt cele ce s-au petrecut când trebuia. Contează mult mai mult "când" decât "ce", "cum" sau "de ce". Atunci când ţi se împlineşte un vis, aproape imperceptibil simţi cum ochii ţi se umezesc şi pământul îţi fuge de sub picioare. Nu ai control asupra ta, dar nici nu-ţi doreşti. Te simţi împlinit, eliberat, liniştit, sunt momente în care timpul se opreşte. Ziua în care am ajuns la Sarajevo va rămâne veşnic în mintea mea. Luni de zile m-a obsedat ideea că "vreau aici". Să calc prin locurile care mi-au marcat copilăria, pe străzile pe care le-am văzut de atâtea ori pline de cadavre, pe dealurile de unde mereu ieşea fum şi se auzeau explozii. Copiilor, spre deosebire de adulţi, li se întipăresc foarte uşor în minte imagini, senzaţii, impresii dintr-o anumită perioadă. Mie mi-a rămas întipărit oraşul ăsta pe care îl vedeam seară de seară la televizor în timp ce mâncam. N-am înţeles nici o clipă cine cu cine se împuşcă şi mai ales de ce, dar ştiam încă de atunci că vreau să-l văd cu ochii mei în ziua în care şi aici viaţa va însemna ceva. Un bulevard larg, cu tramvaie deraiate de pe linii, ruginite, îngrămădite unele în altele, flancate de carcase ce odată au fost maşini. Un soare cu dinţi, o senzaţie apăsătoare de frig şi de pustiu. Oameni desfiguraţi de frică şi oboseală. Disperare. Karadzic şi Mladic pe un deal, ambii scrutând depărtările cu binocluri. O clădire mare în flăcări. Atât mai ţin minte de atunci. Anii au trecut şi imaginile s-au depozitat undeva, neştiute şi uitate. Dar cum timpul le aşază pe toate, ele au revenit la suprafaţă. Am citit, am văzut documentare nenumărate, am căzut cu capul pe tastatură în timp ce căutam poze din Sarajevo de azi şi de atunci. Mi-am adus aminte ce gândeam ca şi copil. Am realizat că am avut o copilărie lipsită de griji. Alţi copii nu au avut. Ştiam că trebuie să ajung acolo, senzaţie devenită obsesie. A fost cea mai personală experienţă. Nu am fost singur, dar adesea "evadam" din prezent şi mă trezeam în vremurile tulburi ale războiului. Ce bine că a trecut. Poate că nu se va mai repeta, deşi ar fi atipic pentru modul în care omenirea ştie să înveţe din trecut. Traumele încă se vad la tot pasul, se simt. Stau şi admir oraşul de acolo de unde Karadzic se uita cu binoclul. Sarajevo este la picioarele mele, visul s-a transpus în realitate. Este copleşitor. Mă simt parte din istorie. Mi-e ruşine de aceste vorbe mari, dar asta simt. De fapt, totul este atât de simplu: stăm la mâna timpului. El ne aruncă în abisuri, el ne înalţă pe culmi. Ne aruncă după bunul său plac din Groapa Marianelor până pe Everest. Secretul e să suspendăm timpul atunci când suntem pe culmi. Şi nimic nu te înalţă mai sus decât un vis devenit realitate.